Actul de 4 ianuarie 1926 – Parlamentul Romaniei a votat îndepărtarea prințului Carol (viitorul rege Carol al II-lea) de la succesiune și recunoașterea prințului Mihai ca principe moștenitor al României. Pe timpul minoratului lui Mihai s–a instituit o regență formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan și prințul Nicolae de Hohenzollern.
După hotărârea Consiliului de Coroană, s-a decis convocarea Parlamentului, pentru data de 4 ianuarie 1926. Pe ordinea de zi s-a aflat adoptarea a trei legi, pentru acceptarea renunțării lui Carol și proclamarea lui Mihai ca moștenitor, pentru modificarea Statutului Casei Regale și pentru primirea Regenței.
În calitate de regenți au fost desemnați Prințul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea și președintele Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Legile au fost adoptate în unanimitate, ele fiind cunoscute ulterior, împreună, sub denumirea de “actul de la 4 ianuarie”; reprezentanții Partidului Național și cei ai Partidului Țărănesc nu au participat însă la vot, în semn de protest față de graba cu care se depusese proiectul de lege pentru primirea Regenței.
În epocă, actul de la 4 ianuarie a fost considerat ca o victorie politică a lui Ion I. C. Brătianu și a Partidului Național Liberal, întrucât Buzdugan și Miron Cristea erau văzuți ca fiind devotați lui Brătianu, iar prințul Nicolae se afla sub influența reginei Maria și era intimidat de personalitatea lui Brătianu.
Carol a încetat astfel să fie membru al familiei domnitoare, devenind o simplă persoană particulară; regele a hotărât ca acesta să poarte numele de Carol Caraiman, “în amintirea locului unde s-a născut”
Deși la data adoptării actului de la 4 ianuarie 1926, regele Ferdinand avea 60 de ani, astfel încât problema succesiunii părea încă îndepărtată, acesta, din cauza unui cancer, moare la 19 iulie 1927, la castelul Pelișor de la Sinaia. Astfel, Mihai I a devenit pentru prima dată rege al României, iar la 20 iulie 1927, cei trei membri ai Regenței au depus jurământul în fața Parlamentului.
Odată cu momentul morții regelui, s-au conturat două grupări cu vederi opuse asupra instituției Regenței: o grupare, în frunte cu Partidul Național Liberal acționa pentru menținerea actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce o alta, reprezentată în primul rând de Partidul Național Țărănesc critica virulent Regența și amenința cu anularea actului de la 4 ianuarie și cu aducerea lui Carol în țară.
La 24 noiembrie 1927 se stingea din viață Ion I.C. Brătianu, cel care era unanim recunoscut ca principalul factor din viața politică românească din ultimul deceniu și jumătate. Adversarul său politic, Nicolae Iorga, aprecia că în acea zi se sfârșea “o dominație fără pereche ca autoritate în lunga serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituțională”. În aceeași zi, Regența a numit ca președinte al consiliului de miniștri pe Vintilă Brătianu, devenit și președinte al Partidului Național Liberal.
Dispariția lui Ion. I.C. Brătianu a slăbit Partidul Național Liberal; Partidul Național Țărănesc și-a intensificat campania politică, evocând posibilitatea revenirii prințului Carol. În cadrul acestei campanii, național – țărăniștii au decis organizarea la Alba-Iulia a unei mari adunări populare, programate pentru data de 6 mai 1928, la care aveau să participe circa 100.000 de oameni. Carol ar fi urmat să se întoarcă în țară în cadrul adunării, dar nu i s-a permis plecarea cu avionul de către autoritățile engleze.
La 21 iulie 1928, la cererea principesei Elena, Curtea de Apel București a pronunțat divorțul dintre aceasta și Carol, motivat de părăsirea domiciliului conjugal de către Carol.
La 3 noiembrie 1928, guvernul condus de Vintilă Brătianu a demisionat; iar Regența a numit ca prim-ministru pe Iuliu Maniu. În timpul mandatului acestuia, la 7 octombrie 1929, a încetat din viață Gheorghe Buzdugan, unul dintre membrii Regenței. La sugestia lui Iuliu Maniu, făcută prin intermediul lui Alexandru Vaida-Voevod, Parlamentul l-a ales ca înlocuitor pe Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație. Acesta făcea “impresia că și-a pierdut de mult dacă nu memoria, controlul asupra ei”. Iuliu Maniu era “însă mulțumit. De acum înainte are un picior serios în Regență. Manechinul va juca așa cum îl va trage de sfori în culise”.
Alegerea lui Sărățeanu a contrariat clasa politică și a slăbit Regența ca instituție. Grigore Iunian, ministru țărănist spunea că din acel moment “a hotărât să îmbrățișeze cauza restaurației … țara nu mai avea nicio cârmă, nici o axă, deoarece regența era un caraghioslâc! – ne trebuia o monarhie solidă”.
Instabilitatea politică a făcut ca majoritatea partidelor să îmbrățișeze cauza revenirii lui Carol sau cel puțin să accepte în mod pasiv această posibilitate. Singurul partid care s-a opus în mod constant restaurației a fost Partidul Național Liberal.
În primăvară anului 1930, Carol a avut o serie de întâlniri cu diverși oameni politici, în care s-a pus problema revenirii acestuia pe tron. În întrevederea din 25 aprilie 1930, cu Alexandru Averescu, desfășurată în localitatea Bellizona, Elveția, acesta a pledat pentru revenirea lui Carol, cu condiția despărțirii de Elena Lupescu și reluării căsătoriei cu principesa Elena. Iuliu Maniu solicita acceptarea acelorași condiții, la care se adăuga recunoașterea regimului
La 8 iunie 1930, prințul Carol devine regele Carol al II-lea al României
În dimineața zilei de 6 iunie 1930, Carol expedia următoarea telegramă amicilor săi din țară: “Sosesc cu întreaga familie. Gică”. Plecat din München, cu un avion închiriat, Carol a ajuns la București în seara zilei de 6 iunie, pe aeroportul Băneasa. În noaptea aceleiași zile, Carol s-a întâlnit la palatul Cotroceni cu Iuliu Maniu, care i-a propus numirea în cadrul Regenței, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunțării la relația cu Elena Lupescu. Cei doi nu au ajuns la niciun acord, dar Maniu nu s-a hotărât nici să facă aplicarea legilor în vigoare, care cereau expulzarea pretendentului la tron.
În orele următoare, la palat s-au perindat o sumedenie de oameni politici, unii invitați, alții apăruți din proprie inițiativă. Astfel, din Partidul Național Țărănesc au venit Ion Mihalache, Grigore Iunian și Aurel Leucuția, care, spre deosebire de Maniu, nu au ridicat problema legăturii dintre Carol și Elena Lupescu. Ulterior, Maniu se va plânge că atitudinea celor trei i-a subminat planul cu privire la reluarea legăturii cu principesa Elena și renunțarea la Elena Lupescu.
Pentru a obține și sprijinul unei părți a liberalilor, Carol l-a invitat la palat pe Gheorghe Brătianu, nepotul lui Vintilă Brătianu. Deși acesta s-a opus categoric unei asemenea vizite, Gheorghe Brătianu s-a întâlnit totuși cu Carol, fiind ulterior exclus din Partidul Național Liberal pentru atitudinea sa de frondă.
Constatând inevitabilitatea proclamării lui Carol ca rege și invocând că, formal, aceasta ar însemna încălcarea jurământului de credință depus față de regele Mihai I, la 7 iunie Iuliu Maniu și-a dat demisia din funcția de prim-ministru, Regența încredințând această funcție lui Gheorghe Gh. Mironescu, dar al cărui unic rol a fost facilitarea înscăunării lui Carol.
La 8 iunie, regenții Miron Cristea și Constantin Sărățeanu au demisionat. În aceeași zi a fost convocat Parlamentul, care a abrogat legile din 4 ianuarie 1926, a atribuit lui Mihai, la inițiativa lui Mihail Manoilescu, titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”, iar Carol a fost proclamat rege punându-se astfel punct problemei succesiunii regelui Ferdinand.
