Revoluția din 1848 a dus la slăbirea vechii monarhii a Habsburgilor, determinând curtea de la Viena să accepte “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat dualismul austro-ungar. Astfel că cele două națiuni ale dualismului își exercitau puterea asupra a opt etnii diferite prin istorie și limbă, dornice fiecare să-și păstreze naționalitatea și să nu-și abandoneze idealurile de independență.
În acest context politic, Transilvania a avut parte de consecinţe nefaste, cunoscând o intensă politică de maghiarizare, fundamentată pe noile legi privind naţionalităţile, presa, învăţământul, alegerile.
Reacția fruntașilor români din Transilvania nu s-a lăsat însă așteptată. La 3/15 mai 1868, adunați la Blaj pentru a sărbători două decenii de la Adunarea Naţională a românilor de pe Câmpia Libertății, aceștia redactează Pronunciamentul de la Blaj, un protest în masă prin care se reafirmă că „românii, majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei” rămân neclintiţi pe lângă principiile din 3/15 mai 1848. Ei se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei pe baza diplomei leopoldine, pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863 (legea privind egalitatea politică şi confesională a naţiunii române şi legea prin care limba română devenea oficială în Transilvania, alături de limba maghiară şi germană), pentru redeschiderea Dietei transilvane pe baza unei adevărate „reprezentaţiuni poporale”, căci Dieta de la Pesta nu poate fi îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania. Documentul a fost redactat de canonicii greco-catolic Vasile Raţiu, Ilie Vlassa, Grigore Mihali, profesorii Ioan Micu Moldovan, Gavril Pop, Alexandru M. Micu şi preotul Dimitrie Farago.
Dar nu era pentru prima dată când români din transilvania își cereau drepturile. Începând cu secolul al XVII-lea, Biserica Greco-Catolică devenise promotoarea identității naționale a românilor din Ardeal.
Inocențiu Micu-Klein, fusese primul ierarh român unit care a cerut drepturi pentru națiunea română din Transilvania, prin memoriul din 1744. Lui i-au urmat Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, care în 1791 a trimis un memoriu Consiliului de Stat din Viena și Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, care în 30 martie 1972 a trimis împăratului Leopold al II-lea o versiune mult lărgită și argumentată a primului memoriu. Aceste două documente sunt cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. Petițiile Valahilor din Transilvania, au fost redactate în numele națiunii române de clericii Bisericii Române Unite cu Roma: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para.
Din ce în ce mai conștienți de progresele făcute, români au început să militeze pentru drepturile lor, considerând că libertatea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională. În primăvara anului 1848, Simion Bărnuțiu redactează la Sibiu Proclamația către românii din Transilvania, manifest care a provocat Adunarea Naţională a românilor ardeleni, de pe Câmpul Libertăţii din Blaj (3/15 mai 1848), când s-a strigat pentru prima dată “noi vrem să ne unim cu ţara”.
Pronunciamentul a fost o declaratie politica exprimata deschis împotriva unui sistem guvernamental maghiar coordonat cu cel austriac care si-a tras seva si argumentatia direct din programul national de la Blaj, din mai 1848, afirmându-si o continuitate ideologica clara si puternica cu acesta, dar si atasamentul fata de legislatia si sistemul de stat din vremea lui Anton von Schmerling. Acesta, desi caduc si înlaturat înca din 1865, a recunoscut, pe baza Diplomei din octombrie 1860, a Patentei din februarie 1861 si a legilor Dietei din Sibiu din 1863–1864, trecuta si ea în nefiinta politica, acelasi program pasoptist românesc spre marea satisfactie a românilor din Marele Principat al Transilvaniei.
Pronunciamentul a marcat de fapt un moment al confruntarii politice dintre natiunile maghiara si româna si sistemele de stat propuse de acestea între 1848-1868. Consideram ca o retrospectiva si o privire comparatista a evolutiei lucrurilor ne ofera posibilitatea de a efectua reconstituirea mecanismului intim ce a declansat conflictul pe baza unei incompatibilitati programatice evidente si creionarea tacticilor de actiune si conduita politica în perioada celor 20 de ani, nu numai între români si unguri, dar si între toate natiunile negermane si nemaghiare din Monarhie si cele doua metropole, Pesta si Viena.
Liberalii unguri si-au impus în primavara si vara anului 1848 regimul politic pe baza centralismului maghiar de stat, si-au transformat monarhul în rege constitutional al Ungariei, care semnase si sanctionase legile unguresti din martie, aprilie si iunie 1848, tot asa cum devenise si împarat constitutional al Austriei. În „primavara popoarelor” din martie 1848, vremurile politice s-au „împrimavarat” în sens concret parlamentar doar pentru cele doua natiuni bogate si puternice, ungurii si austriecii, deoarece cehii, de pilda, n-au reusit
sa-si instaureze un guvern responsabil national si sa-l transforme pe monarh în rege constitutional la Praga, pentru ca structura Monarhiei sa devina trialista. Dar, nici celelalte natiuni negermane si nemaghiare, ce totalizau majoritatea etnica din cei cca 36 milioane de locuitori nu au reusit sa-si puna în functiune în viata de stat programele lor politice ce i-ar fi conferit o structura federalista. În primavara si vara lui 1848 în Monarhie a functionat un regim dualist partial si, din fericire pentru germani si nemaghiari si de scurta durata, care a fost înlaturat în toamna în urma razboiului survenit între cele doua metropole, Pesta si Viena, din cauza nerezolvarii unor probleme legate de unitatea diplomatica, militara si financiara. Cehii Palacky, Reiger si alti conducatori politici au sustinut ca dualismul a fost înlaturat si sub presiunea miscarilor si rezistentelor antidualiste declansate pe plan militar si national între mai-octombrie 1848.
În 1848 miscarile nationale ale românilor din Marele Principat din Transilvania si cele ale românilor din Banat, Crisana, Maramures, Partium se desfasoara separat prin Adunarile de la Blaj si Lugoj. Deputatii românilor din partile vestice militeaza zadarnic pentru drepturi nationale colective în parlamentul din Pesta, iar românii ardeleni, dirijati de gruparea majoritara condusa de Barnutiu, prefera sa apeleze la Monarh pentru ratificarea programului national, exprimându-si rezervele fata de Dieta din Cluj si autoritatile constitutionale ungare. Dupa sanctionarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, în pofida protestelor românesti si sasesti autonomiste, Saguna este trimis de regele constitutional al Ungariei cu o recomandare catre guvernul si parlamentul din Pesta de recunoastere a nationalitatii si limbii românilor din Transilvania, dar tratativele esueaza lamentabil si în toamna, o data cu izbucnirea conflictului militar austro-ungar, se declanseaza si razboiul national al românilor din Transilvania contra centralismului maghiar de stat ce se desfasoara paralel cu insurectiile sârbe, croate si slovace, izbucnite în primavara.
