A doua jumătate a sec. XIX este marcantă pentru neamul românesc: la 24 ianuarie 1859, prin alegerea dlui A.I.Cuza domnitor al Munteniei, fiind deja ales, la 5 ianuarie 1859, domnitor al Moldovei, s-a împlinit visul de secole al românilor – Unirea Principatelor, numită şi Mica Unire, fără Basarabia, înghiţită de Imperiul Rus, dar cu judeţele din sudul Basarabiei – Ismail, Bolgrad şi Cahul, revenite pentru o scurtă perioadă acasă în urma războiului din Crimeea (1853-1856). Această mişcare unionistă a fost parte componentă a mişcării unioniste europene, care s-a soldat cu apariţia noilor state unificate pe harta Europei: Italia unificată de eroul naţional Giuzeppe Garibaldi – 1861 şi desăvârşită la 1918 (ca şi România!); Germania, unificată de Bismark – 1871 şi România (1859). În principatele române acest proces a demarat în condiţii mult mai grele, de ostilitate din partea celor trei imperii – otoman, rus şi austriac.
Ideea Unirii principatelor româneşti plutea în aer, devenea tot mai puternică şi se impunea ca o necesitate stringentă. Marii cronicari, Gr. Ureche şi M. Costin, încă din sec. al XVII-lea menţionaseră în lucrările lor necesitatea unităţii de neam, arătaseră că moldovenii cu muntenii şi transilvănenii sunt aceeaşi: „de la Rîm ne tragem”. Nu exista însă, unitate politică, românii fiind împărţiţi în trei părţi. Flacăra unirii, aprinsă de Mihai Viteazul (chiar dacă a fost de scurtă durată!) a rămas să ardă vie în inimile românilor. Încă la 1772, într-un memoriu al său semnat de mai mulţi dregători şi adresat Austriei, Marele ban muntean M. Cantacuzino, arăta avantajele, atât pentru Principate, cât şi pentru pacea europeană, dacă Moldova şi Muntenia s-ar uni sub protecţia comună a Austriei şi Rusiei.
Situaţia internaţională devenea tot mai favorabilă unirii principatelor Moldovei şi Munteniei. Marele înaintaş muntean N. Bălcescu menţionează: „La sud şi la est de Carpaţi, în contextul războaielor ruso-austro-turce şi a primejdiei dispariţiei statalităţii româneşti, s-a produs o puternică reacţie faţă de proiectele străine de organizare a Principatelor Române şi de definire a statutului lor politico juridic de autonome în virtutea tradiţiei istorice a Ţării Româneşti şi Moldovei”. Rusia reuşise în 1772 să încorporeze o bucată din Polonia, reuşise să se apropie de Austria în baza unui controversat proiect de realizare a unui regat Dacic format din principatele Moldova şi Muntenia. Cu ocazia acestui proiect, ţarina Ecaterina a II-a găsea în Iosif al II-lea, împăratul Austriei, un interlocutor comod şi interesat de „marea politică” şi anexiuni. La Congresul de pace de la Focşani (24 iulie – 24 martie 1772), delegaţii celor două ţări româneşti cer unirea Moldovei cu Ţara Românească şi garantarea independenţei lor de către Austria, Rusia şi Prusia. Numirea, în a. 1829, a lui P.D. Kiseleff guvernator al ambelor principate (a guvernat până în 1834) şi elaborarea Regulamentului Organic (o primă constituţie identică pentru ambele principate) a fost, de asemenea, un pas spre unirea principatelor. Atât de puternică era conştiinţa unirii, încât în Regulamentul Organic, art. 425 se specifica: „Originea, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii locuitorilor ambelor principate conţin elementele unirii intime, care a fost întârziată şi împiedicată prin împrejurări întâmplătoare şi de a doua mână, foloasele şi urmările bine-făcătoare ce ar izvorî din întrunirea acestor două popoare nu ar putea fi pusă la îndoială”, iar în art. 426 se menţiona „nevoia de comisiuni mixte din partea guvernului ambelor principate cu menirea de prefacere într-un singur trup a legilor moldo- valache”. Astfel, Regulamentul Organic a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.
Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. De altfel, pe aceeaşi cale au mers şi landurile germane, care au format mai întâi o Uniune Vamală, până la unirea lor de facto. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l- a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate. În vara lui 1848 în Bucovina se aflau peste 50 de fruntași revoluționari moldoveni, printre care Al. I. Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo, Mihail Kogălniceanu. În august 1848 este redactat un program din 36 de puncte, publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”, care era împotriva Regulamentului organic și a protectoratului rusesc. Programul includea, printre altele deziderate precum egalitatea politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor, încheindu-se cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.
Războiul din Crimeea şi Tratatul de la Paris. La mijlocul secolului 19 apăruse o mică speranţă pentru această mult pătimită aşchie de popor român – Basarabia – de a scăpa de jugul rusesc, mai draconic decât cel turcesc. Marile Puteri ale Europei erau deranjate de expansionismul crescând al Imperiului Ţarist în Balcani. Originea crizei prin care s-a ajuns la al 11-lea război ruso-turc din 1853-1856, supranumit Războiul Crimeii, stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte, ale catolicilor latini, pe de-alta şi ale ortodocşilor în Locurile Sfinte din Palestina, la Ierusalim, Betleem etc. Folosindu-se de acest pretext, Rusia, în spiritul ei de „eliberator și protector al creștinilor”, a invadat Moldova și Valahia. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării, lângă Tulcea. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie, Franța şi Regatul Sardiniei au întrat în război de partea otomanilor.
În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.
În perioada Congresului de la Viena, Saint Marc Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fi să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei”. Astfel, Girardin se arată binevoitor revendicărilor româneşti: participarea armatei la campania antirusă, desfiinţarea protectoratului rus, recunoaşterea autonomiei româneşti, chiar dreptul asupra Basarabiei şi transformarea lor în „Ţările de Jos” ale Europei.
Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.
Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate: Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia; Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene; Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris; Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.
Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².
Restituirea acestor teritorii s-a făcut în urma unor complicate negocieri între Franța, Austria, Anglia și Rusia (Imperiul Otoman, și cu atât mai mult Principatele române, erau simpli spectatori). Deși cunoștea prea bine, fie și numai din rapoartele consulului de la Iași, Victor Place, românitatea întregii Basarabii, Napoleon al III-lea al Franței a dorit să menajeze Rusia, un posibil viitor aliat, și nu a impus, ca de altfel nici Austria, părăsirea întregii Basarabii (ce vis frumos, nerealizat însă!), teritoriu ocupat cu puține decenii înainte, ci doar a malurilor Dunării.
Unirea principatelor Moldova şi Muntenia. Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guvernediferite și cu unele instituții comune. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai–7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris: Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri; Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii; Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani, Înalta Curte de Justiție și Casație, armata; Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini); Dreptul de vot rămânea cenzitar. Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Alegerile pentru Adunările Elective urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist moldoveanul. Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”, născut la Bârlad, judeţul Fălciu, unde se născuse şi domnitorul Dimitrie Cantemir. De menţionat faptul că, până la răpirea Basarabiei, judeţul Fălciu cuprindea şi părţile Tigheciului din partea stângă a Prutului.
Alegerea nu a fost simplă. Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.
Impactul Unirii Principatelor în cele trei judeţe din Basarabia. În proclamația sa din 1859 către locuitorii Basarabiei, Alexandru Ioan Cuza zicea: „Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acuma. Noi dorim ca să primiţi sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace şi de mângâiere”.
Locuitorii acestui ținut s-au bucurat nespus de mult de împroprietărirea clăcașilor, fiind izgoniți călugării greci care-i exploatau. Legea rurală a fost mai benefică pentru ţăranii din partea dreaptă a Prutului (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, unde suprafeţele distribuite ţăranilor au fost mai mari decât în restul ţării: 86734 m2 comparativ cu 72680 m2 în Moldova şi 55130 m2 în Muntenia „pentru săteanul cu doi boi şi o vacă”; 58631 m2 comparativ cu 57288 m2 în Moldova şi 35755 m2 în Muntenia „pentru săteanul cu patru boi şi o vacă”; 30517 m2 comparativ cu 30434 m2 în Moldova şi 20578 m2 în Muntenia „pentru săteanul care n-avea decât o vacă”. De asemenea se desfiinţa claca, dijma, podvezile ş.a. corvezi. După atâtea nedreptăţi câte i s-au adus în ultimii 100 de ani, în sfârşit, ţăranul era apreciat la justa-i valoare.
Câtă dragoste faţă de domnul lor conţine Telegrama trimisă de locuitorii satelor din judeţul Fălciu (baştina domnitorului) lui Cuza după publicarea legii rurale: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atît de mare cît nu o poate scrie niminea. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice, nebîntuite; îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge pe ale Măriei Voastre, să ne pui la cale pînă la sfîrşit. Rugămi-te dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine voitor şi slobozitorul neamului românesc”. Să ne amintim de un alt caz, similar – al gratitudinii locuitorilor ţinutului Tigheci faţă de domnitorul Constantin Cantemir, considerat domnitorul lor. Drept confirmare a dragostei faţă de domnitorul unificator, numele lui Cuza îl poartă localităţi din Basarabia, instituţii de învăţământ, străzi etc.
De menţionat că odată cu reinstaurarea administrației moldovenești în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail a fost reintrodus sistemul legislativ moldovenesc. Sub administrația românească, au fost înfiinţate un gimnaziu în Ismail și 125 de școli primare, aici fiind înscriși 7000 de băieți și 944 de fete. În satul meu de baştină, Carpeşti (denumire provenită de la vechiul nume al dacilor care au populat Basarabia – carpii) – baştina ilustrului om de cultură şi preot, supravieţuitor al Gulagului stalinist, Vasile Ţepordei, în 1861 a fost fondată şcoala primară. Ceea ce regimul ţarist nu reuşise să realizeze în cei aproape 50 de ani de guvernare în aceste judeţe (1812-1856) tânărul stat românesc a reuşit chiar în primii 10 ani de existenţă.
Reformele legendarului Cuza-Vodă și ale primului său ministru, Mihail Kogălniceanu (ale cărui origini sunt, într-adevăr, legate de Cogâlnicul din Basarabia) au determinat organizarea învățământului primar gratuit și obligatoriu, de asemenea, a fost secularizată averea mănăstirilor (care ocupau un sfert din pământuri și erau controlate de clerul grec), s-a impus sistemul metric („ocaua lui Cuza”) și, mai ales, s-a realizat actul de împroprietărire cu pământ a țăranilor (1864). Mareșalul și omul politic Alexandru Averescu (1859 – 1938) provenea din această regiune. El s-a născut în satul Babele (azi Oz’ornoe) de pe malul lacului Ialpug, clasele primare urmându-le la Ismail. Dacă cele trei județe din sudul Basarabiei nu ar fi participat împreună cu Moldova de peste Prut la Mica Unire din 1859 România nu l-ar fi avut pe mareșalul A. Averescu.
Adevărate clipe de mândrie națională.
